🌬️💩🪭Cineva să dea cancel la sfârșitul lumii
por favor
Am reușit să randez imaginea cu care mă trezesc (în minte) în fiecare dimineață.
Ăsta e sentimentul. Urmat de întrebarea - oare să fie azi ziua în care căcatul va stropși ventilatorul? Că mi ți-l zgândăre cu multiple bețe: politice, economice, climatice, cât și pe niveluri subiective mai minore, printre care: mi s-a stricat centrala.
Iar eu, în loc să investesc banii în aur și să-mi cumpăr generator, îmi comand hăinuțe pe Vinted. O să îmi petrec sfârșitul lumii îmbrăcată în niște cardigane foarte cosy, tricotate manual, într-un bunkeraș de cărți, gheme, stilouri și de pahare din anii ‘80. 🩰
Apropo de sfârșitul lumii
Pe 8 martie se proiectează la Cinema Elvira Popescu filmul Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii în prezența actriței Ilinca Manolache. Foarte, foarte, foarte superb filmul. Foarte superb și cinematograful. Absolut ador că au abonamente la film și niciun popcorn sau altceva de spurcat gura sau microbiomul. (Acum mi-e poftă de popcorn.) Da, hai să păstrăm lucrurile de genul ăsta! Recomand și Lampa cu căciulă dlui Jude. Am mai văzut câteva producții ale dânsului, dar cele 2 menționate mai sus mi-au plăcut cel mai mult.
Apropo de 8 martie
2 idei de cadouri absolut fenomenale, pe care eu personal le-am primit deja. Please excuse my bragging. Mi se întâmplă și chestii rele. Don’t be jelly!
Din partea partenerului nu cred să existe ceva mai romantic. Mai ales când el detestă vechiturile, dar totuși vine să te anunțe că a văzut ceva pe trotuar care crede că ți-ar plăcea și se oferă să vină cu tine să îl care în caz că îți place. For everything else there’s Mastercard. (Doamne, ce poziționare legendară asta de la Mastercard).
Băi, dar cum să existe acest reel cu această experiență atât de aparent improbabilă? Cum?
Iar din partea copilului felicitări sub formă de reeluri de Tiktok de genul:
Era să leșin, nu sunt sigură dacă de la tensiune prea mare sau prea mică. Dormea când le-am văzut (sunt mai multe, unele și mai cute). Am vrut să mă duc s-o trezesc din somn ca s-o întreb dacă chiar crede asta despre mine, să-i dau cardul și pinul și parola de la screentime și s-o întreb dacă știe că se scrie corect cu s la final. Am întrebat-o de 3 ori a doua zi dacă asta crede despre mine și a zis da, dar eu n-o cred, deși știu că e adevărat. And this, my friend, is motherhood.
Și tot apropo de 8 martie, am fost (târâtă) la Bring your mom to class la baschet, unde din 40 de mame am venit… 3. Anul trecut am fost mult mai multe, pentru că nu știam ce ne așteaptă: ture de teren, sprinturi, competiții și 2 partide de jucat cu copiii. Baschet. Ce mamă joacă baschet? Și de-aia anul ăsta am fost doar 3. Nici eu n-am vrut să merg. Am zis nu de multe ori.
Ai idee cum joacă baschet băieții de 15 ani? Fără exagerare: zboară pe teren, dau coșuri din toate pozițiile, nu ratează niciodată, nu obosesc deloc și își cunosc coechipierii. Iar mamele… exact, dar exact opusul.
Fetele sunt pe undeva aproape de băieți, dar totuși departe. Îmi place că echipele sunt mixte.
Mamele sunt pe undeva aproape de câini la skills de baschet. Ai văzut că unii câini chiar mai dau coș.
Anywayz, anul ăsta doamna profesoară a făcut altfel echipele - mult mai echilibrat. Adică băieții de 14-15 ani au jucat între ei și mamele și fetele au jucat cu băieți de 13 ani. Plus, am avut și galerie. Guys! Am jucat baschet. Nu că am jucat baschet, am dat pase, am înscris. 2 partide! Cele 3 mame cu câțiva copii împotriva copiilor noștri cu alți copii.
A fost ca în filmele americane în care câștigă echipa de underdogs. Mi-a luat ceva să trec peste toate reținerile - să nu iau mingea la copil, să nu dau la coș, să las copilul să dea la coș, să nu se sperie copilul dacă merg spre el să-i iau mingea, să nu ating copilul. Până când m-am prins că de fapt absolut toată lumea își dorea ca mamele să joace, să înscrie și să câștige. Galeria striga asta, coechipierii dădeau pase mamelor, arbitrul favoriza mamele. So I did. Am jucat baschet. Am avut sidekick un băiat (13 ani) care prelua mingea super abil și îmi trimitea niște pase atât de bune încât mi-era rușine să nu nimeresc coșul. De multe ori i-am zis - dă tu, dă tu la coș mămică! Dar el îmi dădea pase înapoi și n-am avut încotro - am nimerit coșul ăla like an MVP. Și galeria se bucura, și coechipierii se bucurau, și adversarii se bucurau.
Am înscris multe puncte. Nu știu cum. Nu am exercițiu, nu am direcție, nici nu prea mai văd bine. La competiția de dinainte, unde dădeam coșuri de pe loc am nimerit o dată din 10 lovituri. În timpul meciului am dat și de sub coș, și din lateral, vedeam oamenii pe teren (spre deosebire de acum un an când să prind mingea sau să driblez îmi consuma toată atenția). Am jucat de 100 de ori peste abilitățile mele reale I kid you not. And that, my friend, is motherhood. Dar și puterea așteptărilor, a încrederii și a încurajărilor celor din jur. Mai ales asta.
Mi-am adus aminte de acest filmuleț:
Foarte grafic - parcă simți cum încurajările anulează din gravitație. Nu am fost departe de sentimentul ăsta la baschet. Și totuși, la final am întrebat-o pe I. dacă i-a fost rușine cu mine. Again… motherhood. Forever guilt. Și cu adolescenții chiar nu știi niciodată. Nu i-a fost. O cred.
Unfinished Love Stories
Și dacă am vorbit de 8 martie, să nu uit de 24 februarie, când am ajuns la Unfinished Love Stories. Nu m-am dus cu inima deschisă, recunosc. Ce așteptări să ai de la un eveniment despre dragoste? Cea mai mare teamă a mea era să nu devină un eveniment despre tânguială. Cum poate să fie un eveniment despre Dragoste? Nu îmi imaginam. Nici acum nu îmi imaginez. E greu să vorbești despre Dragoste și să fie despre Dragoste, nu despre suferința din Dragoste. Nu cred că se poate scrie, nici măcar cânta doar despre Dragoste. Dragostea vine la pachet cu dor, cu tânjeală, cu durere, cu dezamăgire, cu neîmplinire, cu pierdere. Cu cât pachetul e mai negru, cu atât parcă flacăra Dragostei e mai puternică. M-am și așezat pe un loc mai la margine, ca să pot să plec dacă mă cringiuesc prea tare. I ain’t got no time for tânguială.
O chestie despre mine: nu-mi place să mă informez prea mult despre evenimente când mai merg pe undeva. Le aleg cu o busolă subiectivă și după - ce-o fi, o fi. Și ce să fie? Mihai Morar gazdă. Care a intrat din culise prin public și s-a apucat să ia oamenii la întrebări. Măi, s-a intrat cu roaba de cringe pe scenă. Mihai Morar…. la Unfinished Love. Dar cine ar fi putut fi o gazdă mai bună, mă întreb? Doar la Iulian Tănase m-am putut gândi. Chiar sunt curioasă dacă ai o altă sugestie. Cine ar putea să prezinte onorabil, cu emoție, umor și talent un eveniment despre Dragoste? Răspunde ân comentarii.
Mică introducere - Unfinished Loved Stories e varianta românească a rubricii Modern Love din The New York Times și e un proiect editorial găzduit pe https://unfinishedlove.ro, unde se culeg și se publică povești de… dragoste.
Ce s-a întâmplat pe 24 februarie la Teatrul Bulandra a fost lansarea primului volum de povești curatoriate dintre poveștile trimise și publicate pe platformă. By the way - se primesc tot timpul povești aici. Premiul este selecția pentru următorul volum și premiul cel mare e citirea textului pe scenă de actori.
În seara asta 4 (parcă) dintre ele au fost citite de actori mișto. Cu 2 dintre cele 4 nu am absolut nicio amintire. Nu îmi dau seama dacă de la intepretare sau de la conținut, nu țin minte absolut, dar absolut nimic din ele. Prima și ultima însă… Moaica mia! Am văzut că s-au filmat. Merită văzute.
Prima a fost povestea de dragoste dintre o fiică și tatăl ei - poveste autobiografică scrisă de Sandra Cristu (copywriter și ea) și citită de Ada Condeescu. E degeaba orice zic. De la primele cuvinte, am simțit geniul Adei. Meseria de actor mi se pare una dintre cele mai grele din lume. N-aș putea niciodată să fiu actriță. Foarte puțini actori dintre actori sunt actori. Ada e o super actriță. A luat textul ăla, l-a făcut plastilină și ne-a făcut din ele inimioare, melodii și fluturași. Nu cred că cineva putea fi cu mintea în altă parte decât la ce zicea ea.
Noroc cu Mihai Morar care ne-a adus cu picioarele pe pământ. Apoi 2 texte la care eu nu am putut să fiu atentă. A cântat și Irina Rimes acompaniată de 2 chitariști. Doamne, sper să nu citească nimeni acest blog. Nu îmi plac melodiile Irinei. Prea multă tânguială și victimizare. I ain’t go no time for tânguială și victimizare. Mi se pare nesănătos. Dar! Lui fi-mea îi place, așa că am fost la multe concerte de-ale ei. Am ajuns să îi apreciez compozițiile și emisia vocală (păi nu mă uit eu la Vocea României?). Și pot să zic că la Unfinished a fost cea mai mișto formulă în care am auzit-o. I s-a potrivit mănușă contextul și formula fără band. A fost flawless Irina.
Și apoi povestea de la final, scrisă de Remus Boldea și citită de Alexandru Potocean. Unul dintre momentele rare în care nu aș fi vrut să fiu nicăieri în altă parte sau să fac altceva decât ce făceam acolo. M-am simțit cea mai fericită fată din lume (vorba lui Jude) că am putut să văd cu ochii mei, să aud cu urechile mele, să simt pe pielea mea alchimia care se crea în timp real între textul și mesajul lui Remus, interpretarea lui Potocean și reacția nerostită, dar foarte prezentă a publicului. Potocean simțea treptele construite de Remus, se urca pe ele și dansa ca Baryshnikov, iar dansul lui transforma arhitectura cuvintelor în ceva și mai complex și mai interesant, dar pe aceeași undă de emoție - un amestec între tristețe, acceptare, umor și… Dragoste. Un text atât de complex, atât de sensibil, atât de realist, un text ca Dragostea adevărată. Pentru momente ca astea nu mă informez, ca să nu știu că o să fie Potocean, că o să citească textul lui Remus, ca să nu am așteptări. De Potocean nu m-am putut apropia după moment, l-am simțit Luceafăr. Dar cu Remus am vorbit. Nu puteam să nu-i zic în cuvinte cât de bun e, dar am vrut să și simt mai îndeaproape cum se simte omul care tocmai a creat o trăire atât de mișto. Și el era copleșit de ce se întâmplase, de ce devenise textul scris de el filtrat prin talentul lui Potocean.
Las link cu povestea lui Remus momentan doar în cuvinte - 30 de ani lângă aceeași femeie. Sper în curând să apară și înregistrările.
Am întâlnit așadar și români extraordinari. Aș vrea să am ocazia mai des, căci ei sunt mulți. Multe și mari felicitări Unfinished pentru că creați contexte pentru astfel de alchimii. 👏🏻👏🏻👏🏻👏🏻👏🏻👏🏻👏🏻👏🏻
Laura, tocmai ai dat tu cancel la sfârșitul lumii 🙏
Ce carusel de emoții într-un singur text: am râs cu lacrimi, apoi am plâns de emoții și drag de puterea lui împreună, ca la final să simt că nu pot cuprinde ce ai reușit să transmiți prin cuvinte din ce ai trăit la Unfinished Love. Mulțumesc 💛
Doamne, a fost atat de frumos, nici nu am cuvinte ca eu nu ma pricep la scris, dar mi-am luat bilet la film, multumesc, abia astept, am ras la text, ca filmul e maine :), m-am emotionat si am si intrat aici sa iti spun ce frumos ai scris, nu mai puteam sa tin in minte entuziasmul.