🌬️🎥 David Lynch - Detective of the Unknown, Angel of Totality (part 2)
This is a snakeskin jacket, a symbol of my individuality and my belief in personal freedom
Am uitat să zic data trecută cum a fost pe 12 ianuarie, când am stat off platforms pentru prima dată în ani de zile. A fost super. Și de atunci stau și mai puțin. Aveam senzația că dacă nu intru o zi, pierd rândul lumii, dispar de pe fața pământului. Dar pare că nu e aia fața pământului. Poate că e chiar spatele. Nu am putut să stau off internet de tot. Am folosit Whatsapp și browserul de câteva ori. Și Google Maps. Sunt dependentă de Google Maps :).
Apoi nu am mai mulțumit de mult celor care îmi scriu sau comentează când le place ceva. Ăla e abonamentul practic. Mare parte din ce fac aici fac pentru mine, dar dacă nu știu că îi mai folosește măcar cuiva, parcă e prea degeaba. Am decis de la început să nu mă încurc deloc în cifre cu proiectul ăsta, pe platforma asta care se poziționează for the writers. Nu am pus fee și nici nu mă uit la statistici. Am renunțat și la orice strategie de promovare. În acest context, tot ce contează pentru mine sunt aceste mesaje. By the way! Dacă ai primit acest newsletter pe mail și vrei să îmi zici ceva, poți să dai reply și suntem în conversație.
Înapoi la Lynch
Ce idee bună am avut să împart acest rabit hole în trei părți! Bine, nu a fost neapărat o idee, cât o soluție disperată ca să pot trimite ceva săptămâna trecută. Cu cât voiam mai mult să închid newsletterul, cu atât se împrăștia mai tare.
Dacă tot am zis că săptămâna asta vorbesc despre filmele lui Lynch, m-am și reapucat să revăd câteva din filmele lui. În ordinea vizionării pe bază de mood ele au fost:
Lost Highway
Mulholland Drive
Blue Velvet
Wild at Heart
Elephant Man
Presărate cu tot ce am găsit mai lung pe YouTube și cu alte 2 filme care sunt pe lista lui de favorite: Rear Window și Sunset Blvd. Rear Window nu mi-a plăcut. E și profund misogin. Gene Kelly e divin de superbă și joacă o femeie care cicălește un bărbat imatur emoțional să o ia de nevastă. Nu, mersi! Și plotul subțirel, fără vreun twist. Știu, 1954, dar după am văzut Sunset Blvd. (filmul lui Lynch top #1 preferat) am văzut că se poate chiar și în 1950.
Sunset Blvd e absolut flawless și timeless. Mai ales pentru cei care iubesc vorbele. A intrat direct pe primul loc în topul meu de scenarii de film. Masterclass de scris bar none. Fiecare replică e ca un slogan bun.
Am lăsat la final Inland Empire (care știu că e experimental și mi-e că e prea experimental), Eraserhead (pe care l-am văzut) și Twin Peaks (care e lung). Abia aștept să văd The Straight Story, care e doar regizat de Lynch, și să văd ce altceva mai descopăr.
Topul filmelor revăzute în ordinea inversă a preferințelor este:
#5 - Mullholand Drive
#4 - Elephant Man
#3 - Lost Highway
#2 - Blue Velvet
#1 - Wild at Heart
Mi-a fost greu să aleg între Wild at Heat și Blue Velvet. Wild at Heart e și funny, dar are și (aproape) tot ce are Blue Velvet. Mai aproape de sufletul meu. A doua parte din Blue Velvet e magistrală, peste orice din Wild at Heart. Aș fi zis că Blue Velvet e făcut cronologic după Wild at Heart, dar e invers. Pare mai matur și mai complex, în timp ce Wild at Heart are energia tinereții. Tot filmul am avut flashbackuri din tinerețea mea (maică).
Dar! Ce am observat acum și nu m-am gândit niciodată, însă pot să pun pariu că așa e - Tarantino e total fanboy Lynch. A alchemizat Wild at Heart și Blue Velvet în Pulp Fiction (filmul meu preferat pt mult timp, pe care l-am revăzut de vreo 20 de ori). Pulp Fiction a ieșit în 1994. Wild at Heart în 1990 și Blue Velvet în 1986. Cronologic are sens.
Pulp Fiction are atât de multe elemente din Wild at Heart și Blue Velvet încât acum nu pot să îl văd altfel decât un tribut Lynch.
poveștile - jaf, crime, dragoste și gelozie
dialogurile - dap, dialogurile tarantinești sunt de fapt dialoguri lynchiene. Tarantino pare că l-a studiat îndeaproape pe Lynch, a înțeles ce face mișto și a dublat cantitatea și frecvența talentului
planurile amestecate de acțiune, lucrul care mi s-a părut cel mai original la Pulp Fiction prima dată când l-am văzut, făcut de Lynch înainte
umorul mi se pare din aceeași zonă dark-cool
tipologiile de personaje - foaaaaaarte asemănătoare - multe și ciudate. Nu cred că e întâmplător că pe Marsellus Wallace în cheamă Marcellus - personaj menționat dar nearătat în Blue Velvet care s-ar potrivi cu tipologia lui Marsellus Wallace
muzica - din nou ceva marca Tarantino a fost făcut prima dată de Lynch. El a fost primul care a ales melodii din alea răscolitoare pentru filmele lui. De multe ori (dacă nu chiar mereu) gândea scenele pe melodie. La fel și aici, Tarantino a notat și a plusat (acum mi se pare că a exagerat)
Ce a făcut Tarantino însă a fost să renunțe la abstractions și de-aia a devenit mult mai comercial. A legat planurile de acțiune, a dat un sens poveștilor, a dublat, triplat ce i-a plăcut la Lynch. Încă nu am căutat dacă a recunoscut vreodată influența, dar, uite, acum o să caut. Pe Chat GPT, că e mai rapid, deci nu credem chiar tot.
Tocmai l-am dezmoștenit pe Tarantino. Inglourious basterd!
Cea mai mare surpriză din filmele de mai sus a fost Elephant Man - primul film după Eraserhead. Filmat la Londra, după o poveste reală, cu un casting stelar și un sindrom al impostorului pe măsură, picat în poală datorită lui Mel Brooks. Nu mă așteptam să îmi placă. Și nu mă așteptam să aibă un mesaj atât de spiritual spus atât de pe față la final.
Nu cred că putem să ne uităm la filmografia lui Lynch detașat de căutările lui spirituale. Weather we like it or not, wether we knew it or not, filmele lui sunt toate ca niște basme, ca niște pilde, ca niște reclame la iluminare. Some really MF cool and weird pilde, dar totuși pilde.
He had this open heart to the world. But along with that he was also aware of pure evil, and he was able to override that and endure it. Or not let it overwhelm him. Kyle MacLachlan
Omul doar asta avea în cap - bine, rău, viață și moarte, dragoste și suferință, material și imaterial. Uite, aici parcă și-a filmat meditația. 1980 guys and girls! Într-o dramă din epoca victoriană, produsă de unul dintre cei mai celebri comedianți ever (Mel Brooks). This is totality!
Twin Peaks - Când toată planeta a fost puțin cool
Anii ‘90 au fost apogeul cinematografiei. Așa cum anii ‘70 au fost cei mai mișto ani pentru muzică (deși aici s-ar putea să intre și anii ‘80). #părereamea
Să faci filme în anii ‘90 era cea mai tare experiență pământeană. Aveai și bugete, și respect, și libertate cât de cât ca creator afirmat, și audiență înfometată și oarecum captivă - puține canale TV, puține cinematografe. A fost the sweet spot între cultură și comerț.
Doar în anii ‘90 a fost posibil ca un serial făcut de Lynch să intre în mainstream și să aibă și succes.
Looking back, Twin Peaks mi se pare cel mai mare accident TV din toate timpurile. Eu cred că producătorii de la ABC (rețeaua care l-a produs) n-au știut în ce bagă banii. Au cumpărat un film polițist și s-au trezit cu un film de artă. În afară de Lynch, nu cred că cineva înțelegea ce se întâmplă pe set (din câte am citit în multiple declarații). And that is pretty wholesome. De altfel nici nu a luat vreun premiu de televiziune. Căci mii de ani i-a trebuit luminii să-l ajungă. Lynch a luat foarte puține premii overall comparativ cu influența pe care a avut-o în toate domeniile. Cum pățesc creatorii care sunt înaintea timpurilor lor. În mod natural sunt și înaintea juriilor. Și trebuie, de multe ori, să se lupte cu demonii nerecunoașterii. E pur si muove kind of thing!
Twin Peaks ne aspira pe toți de pe străzi în fața ecranelor în anii 91, 92. Sărac, bogat, cult, incult, orășean, țăran, sâmbătă seara știm unde erai.
Top of mind amintire cu Twin Peaks la mine e din ultima zi din prima mea tabără (clasa a VI-a) când cred că s-a difuzat și ultimul episod. Nu bag mâna în foc că era chiar ultimul, dar a fost vânzoleală mare - unde să vedem Twin Peaksul? - că nu era TV în tabără.
Și totuși, sâmbătă la 20 sau la cât era, ne-am adunat toți în sala de mese, unde cumva-de undeva apăruse un televizor. Când am ajuns, primul rând era deja blindat cu bucătărese. Umăr la umăr, cot la cot, șold la șold, nu vedeai nimic printre ele. Copiii nici măcar în picioare nu aveau vreo șansă. Și nu știu cum să zic, dar tabăra din Păltiniș de Sibiu era o tabără izolată într-o zonă geografică extrem de asemănătoare cu Twin Peaks. Și gresia pe jos era alb cu negru. Deci aveam TV-ul, flancul de neclintit al bucătăreselor, suspans și curiozitate. Am pus scaune pe mese, mese pe scaune și cum-necum am văzut toți Twin Peaksul.
Am discutat puțin cu un prieten serialul - curioasă cum ne amintim fiecare fără să îl fi revăzut. El și-l amintea pe Bob și frica reală cu are rămânea după fiecare episod. Eu uitasem complet de acest Bob. Săptămâna asta am aflat că personajul nu făcea parte din scenariu. La un moment dat un tip din echipa tehnică a fost surprins pe camere din greșeală într-o oglindă (parcă) și a primit un rol central în poveste. Așa era Lynch - ținea de viziunea lui cu dinții, dar dacă apărea ceva totally random care se potrivea cu viziunea lui, era deschis să improvizeze. Alt exemplu:
Eu îmi amintesc în primul rând de fetele și băieții frumoși care făceau numai prostii. Apoi de intermezzo-urile ciudate. Abia apoi de agentul Cooper care vorbea la reportofon cu această Diane, care cine naiba putea fi dacă era un reportofon? Și muzica, desigur. Mai țin minte și că aveam sentimentul că filmul parcă uitase de la ce s-a luat - erau episoade întregi în care parcă nu mai era deloc vorba de cazul Laura Palmer. Da! Am fost strigată de multe ori Laura Palmer anul ăla. Era weird, că o vedeam mereu moartă.
Credo-ul Artistic
Să ridice mâna cine crede că a înțeles vreun film al lui Lynch. Țin și acum minte cum am ieșit din cinema după ce am văzut Mulholland Drive în 2002. Ce tocmai am văzut văzut mișto și de ce mi-a plăcut ceva atât de weird? Filmele lui Lynch sunt Alice în Țara Minunilor pentru adulți. Un non-sens cu mai multe sensuri.
Am găsit în filmulețul ăsta articulat credo-ul lui artistic. Click, play and come back.
Suntem o specie dependentă de povești și de filme pentru că suntem disperați să organizăm haosul din jurul nostru. Toți storytellerii din lumea asta se căznesc să pună lucrurile în ordine, să dea un sens, să livreze o morală. Nu și Lynch. Lynch nu își propune să te învețe nimic. E doar un contraption uman de vânat trăiri pe care ți le așează în față pe un platouaș foarte frumos, cu draperii de catifea roșie, femei superbe, bărbați misterioși, muzică din altă dimensiune și multe lucruri mega weird.
La filmele lui Lynch nu te uiți ca să înțelegi ce-a vrut să zică autorul. Te uiți ca să înțelegi ce ai înțeles tu.
În cel mai rațional secol al istoriei omenirii, în care adevărul este validat doar prin studii și argumente logice, iată un om care are curajul să facă filme ghidat doar de intuiție, la care vrea să te uiți irațional, cu al treilea ochi practic. Well, asta e marea pierdere.
Nu se mai fac filme așa. Nu pentru că Lynch nu mai e, ci pentru că cinematografia nu mai e de mult o artă. E o industrie. Minimize risks, maximize profit. Și d-aia vedem doar seriale, comedii romantice și filme cu supereroi.
Subiectele
Pentru mine cel mai mare paradox, care a rămas nerezolvat, a fost să leg omul din discursuri cu opera. Ceva nu pușcă. Pot să post raționalizez niște lucruri, dar parcă e ceva care lipsește. Cred că David nu ne-a zis chiar tot.
David, if you’re so blissful, why do you make these kind of movies? And my answer is: This is the ideas I fall in love with. Ideas are like girls. Many girls come around the corner and only 2, 3 you fall in love with. And the two reasons I fall in love with are: 1. the idea itself and 2. how cinema can deliver that idea
Life is full of mystery. Obstructions. All kinds of things and people. The world that we live in inspires these ideas. The world we live in is full of torment and negativity.
I like darkness and confusion and absurdity, but i like to know there could be a little door that you could go out into a safe light area of happiness.
O las așa.
Castingul
He saw peoples souls. Naomi Watts
Unul dintre talentele colosale ale lui Lynch era sa găsească oameni mișto cu care să lucreze, să vadă ce e mai bun în ei și să îi ducă acolo, pentru că nici ei nu știau ce e mai bun în ei. Am auzit povestea asta spusă în diferite feluri de la mai mulți actori cu are a lucrat. Dar nu doar actori. Și cu Angelo Badalamenti - compozitorul care i-a compus cele mai celebre sountrackuri - pare că a lucrat în osmoză, nu simbioză.
Mi se pare și puțin scary și cel mai bun lucru pe care ți l-ai putea dori de la un regizor. E scary pentru că în mod clar îi poseda. Bănuiesc că limitele nu erau în meniul de pe platoul lui Lynch. E drăguț că pare că nimeni nu s-a simțit abuzat.
Nici măcar Kyle MacLachlan care pentru ani de zile a fost avatarul lui Lynch pe ecran.
Click and read (și după nu uita să te întorci aici… dacă vrei)
Lynch produce femmes fatales fără greș. Nu înțeleg cum Laura Harring din Mullholland Drive nu a devenit superstar după filmul ăla. Răvășitoare. Chiar mai răvășitoare decât Isabella Rosselini în Wild at Heart. Și toate fetele din Twin Peaks, Patricia Arquette, nu mai zic. Cu băieții se simte o limită. Care cred că e limita lui ca om. Dar cu personajele rele iar creează arhetipuri.
Auto reprezentarea
Se zice că tot ce creezi e despre tine. Păi despre cine să fie? Și că toate personajele din visele tale sunt tot tu. Păi cine altcineva să fie? Unii autori reușesc să disimuleze dedublarea. Lynch nu și-a propus așa ceva. E peste tot. În bărbați, în femei, în eroi, în personajele rele. După multele reel-uri văzute cu el, am ajuns să simt momentele în care se dezvăluie. Și for a short while parcă totul devine coerent.
Wild At Heart (1990)
Lost Highway (1997)
Blue Velvet (1986)
Twin Peaks (1990)
Ce metaforă drăguță asta cu căștile! What a sweet, darling weirdo! El e!
Dar cel mai și cel mai el eu l-am simțit aici:
Elephant Man (1980)
Sunt multe lucruri pe care avem șansa să le realizăm revizitând opera omnia lui Lynch. Unul dintre ele e că am evoluat spre a ne asigura că genul ăsta artiști nu vor mai primi bugete, promovare și libertate ca să se exprime vreodată.
Pentru un scurt moment am primit acces vizual și sonor la ce e sub preș. Toți am rezonat. Dar când ne-am întors cu spatele s-a pus preșul frumos la loc. Weird is not allowed. Deși totul în jur e atât de fucking weird!
Îmi dau seama că e destul de wild ce am scris mai sus, dar vă dau cuvântul meu de onoare că nimic nu e exagerat și totul e absolut adevărat. Lynch e legendar. Lynch a fost tot timpul Lynch. Lynch e peste tot.