🌬️📖Femei scrise de femei

Sau?

Acum câțiva ani, după #metoo mi-am propus ca timp de un an să citesc doar cărți scrise de femei. Am primit de la R., pe care o pup cu această ocazie, un cadou minunat - o arhivă digitală cu cărți scrise de autoare femei. M-am bucurat atât de tare, încât am dat fuga să o împart pe un grup de fete pe FB. Acolo s-a iscat un debate inconfortabil pentru mine, dar foarte necesar. Câteva fete s-au întrebat cum ajutăm de fapt aceste autoare dacă nu le cumpărăm cărțile? La asta nu mă gândisem. Chiar nu mă gândisem. Așa că am cumpărat câteva cărți. Printre ele: Prietena mea genială, de Elena Ferrante. Am citit câteva pagini și am renunțat. Am renunțat pentru că nu știam ce citesc și pentru că primele pagini m-au băgat într-un spațiu emoțional neplăcut și mie nu îmi place să mă auto-traumatizez. Nici chiar de dragul femeilor. Am renunțat la carte așa cum am renunțat la orașul în care am crescut - zero regrets.

Am citit însă un alt roman scris de autoare - Fiica ascunsă - care nu face parte din tetralogia napolitană (nu, nu e un pachet cu 4 napolitane, e un set de 4 romane care urmăresc același personaj). Nici ăsta nu mi-a plăcut, dar am putut să îl termin, ceea ce înceamnă că a fost interesant.

Exact ce nu mi-a plăcut m-a și intrigat - sentimentul de disconfort al autoarei (care e și personajul central) cu ea însăși. Regrete, păreri de rău, îndoieli, niște sentimente străine pentru mine. La un moment dat detectasem un regret în viața mea, dar nu l-am notat și l-am uitat. Oare așa sunt femeile scrise de femei? Doar n-o să-mi fac o părere doar după o carte. Pentru un roman care nu mi-a plăcut, m-am gândit destul de mult la el după ce l-am terminat. Ceva nu pușca la mine în cap legat de personajul pricipal care simțea rușine, invidie, regrete, dar dintr-un punct foarte aware. Atât de aware încât aș crede că sentimentele alea parcă nu își mai aveau locul. Nu era ce căutam, dar era ceva nou. Am văzut și filmul, jucat superb de iubita mea Olivia Colman. #epenetflix

---

La un moment dat, peste tot în jurul meu se vorbea de Prietena mea genială, dar nimic concret nu a ajuns la mine. Niciun de ce. Era un murmur: Prietena mea genială, ai citit? Elena Ferrante, Ferrante, Prietena mea genială…

Între timp, dintr-un roman a ajuns o tetralogie. Dintr-o tetralogie a ajuns un serial pe Netflix care tocmai a livrat ultimul episod. 4 serii - câte una pentru fiecare volum. Aici voiam să ajung. În jurul meu încă se vorbește despre Prietena mea genială și Ferrante. A apărut și expresia Ferrante Fever. Am auzit dintr-o sursă de încredere că filmul face cinste cărților, așa că am apăsat play.

Am avut aceeași reacție ca la carte inițial, pentru că în prima serie se vorbește în preponderent dialect napolitan. Nu înțeleg napolitana deloc (dacă nu e cu lămâie), așa că trebuia să mă uit cu subtitrare, fără să pot face altceva între timp. Extra effort.

Câte ceva despre Elena Ferrante:

• E un pseudonim, sub care publică din 1992

• Nu se știe mai nimic despre ea. Doar că a crescut în Napoli și cel mai probabil chiar face parte din mediul academic

• Discuțiile cu ea se fac prin editură, a dat foarte puține interviuri

• E un singur om, nu un grup

• A colaborat la scrierea scenariului pentru serial

• S-a scris și că ar avea 4 surori, dar s-a mai și scris că uneori minte în declarații, ca să păstreze anonimatul

• Ce portret i-am făcut eu: O profesoară de literatură din Italia, care acum are 60-70 de ani, 2 fete, divorțată cel puțin o dată, scrie sub pseudonim ca să își protejeze imaginea în jungla academică (despre care se știe că e de un snobism ucigător), ca să își protejeze familia și ca să poată să spună lucrurilor pe nume. Crescută într-o familie săracă din Napoli. Cred că e una dintre surorile mici. Pentru că … check this out…. cred că Lila (prietena genială) e inspirată de una dintre surorile ei mai mari. Pe tot parcursul filmului m-am tot gândit: de ce continuă relația cu fata aia agresivă și complicată? Pentru că nu e doar o prietenă, e familie. Doar cuiva din familie îi conferi atâta importanță, doar cu cineva din familie treci printr-atâtea și rămâi împreună. Întâmplător soră-mea i-a luat mamei cadou Prietena mea genială acum 2 luni și eram curioasă să știu dacă a văzut filmul. Nu l-a văzut. Dar citise cărțile! Pe toate. Soră mea citește chiar mai puțină literatură decât mine. Dar a citit 4 romane și nu mi-a zis nimic despre ele, deși vorbim foarte des.

Ce mi-a plăcut la film:

• De unde să încep? În primul rând limba. Nu mai suport seriale americane. Nu mai suport! După ce m-am obișnuit cu napolitana, a devenit muzica de background din mintea mea. Cât de frumoasă e italiana! Se vorbește și italiană normală, nu doar dialect. Cade cumva pe creierul nostru românesc italiana.

• Scenografia m-a înnebunit. Se trece prin anii 50-60-70-80. După ce personajele se mai înstăresc, le vedem în interioare superbe. Lămpi, oglinzi, canapele, telefoane cu design leșinător.

  

• Marea, Italia

• Muzica. Am stat și cu Shazamul deschis.

• Dar ce mi-a plăcut-plăcut a fost să privesc realitatea așa cum e ea. Realitatea care trăiește doar pe interior, despre care nu vorbim niciodată: despre diferența de clasă, despre sărăcie și agresivitatea inerentă asociată ei, despre violența domestică, despre condiția femeii, despre invidie în cuplu, despre competiție, despre codependență, despr3 inferioritate și superioritate în relații.

Elena Ferrante a ridicat preșul sub care am ascuns toți lucrurile incomode. Și priveliștea e fascinantă. Ăsta e motivul pentru care Ferrante e un fenomen.

• Seria 3 e profund feministă. M-am hotărât să și citesc cartea în punctul ăsta. Sunt multe referințe, puncte nevralgice exprimate răspicat, cum nu face nimeni niciodată.

• Nu am terminat. Sunt puțin bulversată de seria 4, că au înlocuit aproape toți actorii.

Mi-am dat seama de ce am preferat filmul: pentru că la film mă uit. În film personajele sunt pe ecran. În carte personajele sunt în mine. Nu vreau să le simt pe Elena și Lila în mine. I am trying to have a good time!

E un film care i-ar fi plăcut mult lu’ mamaie. Îi făcea o deosebită plăcere să asculte povești și să se uite la filme realiste, cu destine, pilde și morală. Și îi plăceau napolitanele cu lămâie.

---

Dar… există un mare dar în toată povestea asta. Elena Ferrante e doar un pseudonim. E 1 șansă din 2 ca autorul original să fie bărbat. M-am luptat cu această idee, dar mai bine o privesc în ochi înainte să îmi ajungă la urechi.

Tocmai în seria 3 - cea mai feministă - mi-a încolțit în minte această idee. Asta vizavi de femeile scrise de bărbați. Emanciparea Elenei a transformat-o într-un bărbat - nu vreau să dau spoilere, dar dacă ai pune un tip în rolul principal ar funcționa foarte bine. Atât de bine încât ar fi de-a dreptul clișeic.

E interesant, chiar dramatic, ca o femeie să își dedice tip carierei, să aibă amanți, să se aleagă pe ea înaintea familiei, chiar a copiilor. Dacă ar fi fost bărbat nu am fi avut ce povesti. Mi-am adus aminte de Andre Aciman care a avut această sinceritate o dată despre succesul lui minunat Call Me by Your Name - că a scris-o mai întâi despre un cuplu hetero, dar și-a dat seama că era prea banală și atunci cuplul a devenit gay. M-am gândit des la CMBYN pentru că am regăsit mult din atmosfera de acolo și în Prietena mea genială - intelectuali, dragoști interzise, Italia anilor 80 și chiar melodia de la generic. Doar că Max Richter a compus multe piese originale pentru soundtrackul Prietena mea genială.

Și încă ceva - se vorbește foarte mult despre succesul Elenei, cât e de premiată, cât e de apreciată. În fiecare episod cineva zice pă direct - dar ce bună ești, cât ești de talentată. E foarte mult ego pumping acolo și mi se pare nenatural venit de la un autor femeie. Chiar și despre o femeie. Chiar și demonstrativ. Smells like inverted patriarchy.

Și încă ceva… competiția asta de o viață cu Lila… nu e deloc yin. E mai degrabă o competiție între frați. Deci, da… poate că Elena nu e o femeie scrisă de o femeie. Dar eu nu cred asta. Insighturile feminine sunt prea puternice. Cred doar că e scrisă de o femeie inteligentă trăită prea mult în patriarhat. Și se știe că patriarhatul masculinizează femeile.

Îți las un link la o poveste Ferranterească reală și snapshot la un comentariu care m-a făcut să am speranță că o să ne vindecăm ura față de femei.

Ai remarcat cum ne-am pierdut sinceritatea pe Facebook? Doar cei mai curajoși mai supun ceva care nu e vreo promovare de vreun fel. Such is life.

Bacci!

Laura (very Italian, very demure, ciao Petrarca, ci vediamo più tardi!)