🌬️🪺Joimărița
Calendarul e una dintre invențiile esențiale ale omenirii. Sau poate nu e o invenție, poate chiar există o ordine în haos. 🤞🏻🤞🏻🤞🏻
Când eram mică, primeam în fiecare an de Crăciun un calendar din Germania. Era un calendar promoțional cu 12 file, comisionat de firma la care lucra unchiul meu neamț, Heinzi - Metzeler. Unul dintre lucrurile care m-au impresionat mereu la nemți e respectul pentru materiale. Mi se pare un act de spiritualitate înaltă să folosești materialele din natură ca să obții un produs emoționant prin utilitatea și frumusețea lui. Cum e un Mercedes de exemplu. Sau un stilou Pelikan. Sau un lift din orice bloc din München.
O vizitez pe mătușa mea cam o dată la 5 ani. Ea vine în fiecare an în România. Deși și eu, și timpurile ne-am schimbat enorm, observ că am păstrat fascinația pentru materialele pe care le văd în München, în spații publice și private. Atât de diferite de materialele de acasă.
Unul dintre misterele copilăriei mele au fost ferestrele mătuși-mii. Mă emoționa cât erau de silențioase, etanșe și calibrate - cât de bine se închideau, cât de ușor, fără zgomot și fără curenți. Iar vopseaua aia… perfect prinsă de rame… cum era posibil? Acasă totul era încărcat de straturi de vopsea îngălbenită, cu picuri sau scame prinse pe dedesubt, cu locuri lângă balamale unde se umflase, mecanisme stricate, scârțâit și curent. Nu am știut atunci să întreb - dar ce-i cu ferestrele astea perfecte? M-am putut doar minuna la ele. Cred că intuitiv îmi dădeam seama că motivele erau atât de multe și de vechi, încât nu avea niciun sens să le aflu. Ei pot și noi nu. Când am mers ultima dată la mătuși-mea, am deschis aceleași ferestre. Acum mi-am dat seama că e un termopan de aluminiu vopsit prin pulverizare. Am aflat că există și mentenanță la ele. De care se ocupă asociația de locatari.
How you do one thing you do everything.
Calendarul Metzeler… În primul rând, hârtia lui era specială - mată, cu o textură cu o granulație observabilă. Pe ea era tipărit un colț de natură din Alpi care corespundea cu luna respectivă. Contrastul era impecabil, culorile de o saturație reglată pe parametrii imaginației. Fotografia aia 20x20 cm era un portal spre o viață cu sens, unde iarna era zăpadă, dar și soare, iar vara era răcoare. Contemplam poza aia o lună întreagă.
În câteva vacanțe de vară am făcut și eu calendare. Mă urcam în pod cu câte un pui de pisică, desenam peisajele din fiecare lună, după care mă enervam groaznic din cauza zilelor lunii. De la un punct trebuia să calculez cum vin zilele pe anul care urma și nu exista resursă de unde să copiez. Tot ce aveam era calendarul pe anul în curs. Mă încurcam în luni scurte și lungi, în ani bisecți, ștergeam, o luam de la capăt și dacă mai greșeam încă o dată, lăsam totul baltă. Nu copiam pozele din calendarul din Germania. Desenele erau din calendarul meu personal. Cu tort de Crăciun, cules de mere toamna, lanuri de grâu, și Marea Neagră vara. Ai mei nu au păstrat niciun desen de la mine sau de la soră-mea. Mamei mele îi place ordinea.
Sunt abonată pe Facebook la postările Muzeului Țăranului Român, mai ales pentru calendar. Iată postarea de azi:
”Joia Mare din Săptămâna Patimilor este foarte însemnată. Se mai numeşte Joia Neagră sau Joimăriţă. Cine n-a terminat de tors nici că mai toarce. Joimăriţa le pedepseşte pe femeile leneşe, le bate peste degete şi le arde cânepa netoarsă. Pe unele pur şi simplu le fură, le frige şi le mănâncă. Când Joimăriţa nu se manifestă explicit, o fac, pe alocuri, colindătorii: ei controlează torsul, îşi bat joc de leneşi şi chir ard fuioarele netoarse.
Nu se lucrează în această zi. Se face, în schimb, borş. Borşul din Joia Mare ţine tot anul. Cine doarme în această zi va fi leneş şi netrebnic, adică nu va fi bun de treabă, până în anul următor. Fetele fac iar vrăji, ca să fie plăcute băieţilor.
Pentru morţi se fac focuri din vreascuri rupte cu mâna, netăiate. Pe lângă foc se aşează scaune, se pune pâine cu vin, se tămâiază. În această zi morţii se pregătesc să vină pe pământ, aşa că trebuie să fie ajutaţi şi primiţi bine. Pe morminte se varsă apă şi se pun lumânări şi aşchii de lemn aprinse. Copiii umblă prin sat cu toaca şi cântă:
Toacă tocănelele,
Joi, Joimărelele.
Paşte popa vacile
Pe toate ogaşele,
Duminică-i Paştele.
În Joia Mare cade Nunta urzicilor. Din momentul în care înfloresc, urzicile nu mai sunt bune de mâncat. În unele locuri există obiceiul de <strigare peste sat>, asemănător celui de la Lăsata Secului. Tinerii se strâng şi, într-o formă ce poate aminti unui orăşean de brigăzile de agitaţie, fac publice greşelile celor păcătoşi.
Iată o mostră de dialog:
- Vai de mine, măi!
- Ce ţi-e ţie, măi?
- Că mă doare capul...
- Pentru ce te doare capul?
- Pentru că Constantinu Nuţului s-a îmbătat la făgădău (cârciumă) şi...
În Joia Mare femeile vopsesc ouăle. Cele roşii se numesc merişoare. Cele cu modele se numesc, de la o zonă la alta, ouă împistrite, încondeiate, scrise, pictate ( pictate cu ceară ), muncite, chinuite. Legendele despre ouăle de Paşte sunt foarte numeroase. Primul ou încondeiat de încercare se numeşte <cearcă>. Se vopsesc şi ouă negre dar mai rar. Numele motivelor de pe ouă sună familiar: brâul popii, suveica, oala legată, crucea rusească, roata carului, mânecă sucită, floarea Paştelui, brăduţul, cercelul doamnei, lintea, garoafa, frunza nucului, ghiocelul, grâul câmpului, calea rătăcită, fluturul, peştele, păianjenul, laba gâştei, aripioara, berbecele, unghia caprei, urechile iepurelui, creasta cocoşului, laba broaştei, laba racului, laba cârtiţei, inelul ciobanului, cârja, steaua, fluierul ciobanului, pălăria neamţului....În lumea oraşului, care este domeniul unde omul obişnuit ţine cu atâta minuţie socoteala ornamentelor?
Ouăle muncite nu se dau de pomană - nu le primeşte Dumnezeu. Unele sunt pline, deci se pot mânca, altele, goale, se înşiră pe aţă şi se pun la icoană. Scrisul ouălor se plăteşte. Femeile mai pricepute îl fac şi pentru alte case. Se plăteşte pe claie. O claie numără 30 de ouă. Numai oul roşu se duce la câmp; el se păstrează peste an ca să te apere de farmece. Şi Dracu tot de ouăle roşii se interesează. Cică el de două lucruri întreabă: dacă oamenii mai colindă şi dacă mai fac ouă roşii. Când n-or mai face asta, Dracu devine stăpân peste lume.
Există şi o rândului a ciocănitului. Se crede că oamenii care ciocnesc între ei ouă de Paşte se întâlnesc pe lumea cealaltă. Se ciocneşte capul cu capul şi dosul cu dosul. În prima zi de Paşte se ciocneşte numai cap cu cap. Cel mai mic (în vârstă, în importanţă) ţine oul şi cel mare îl ciocneşte: Hristos a înviat!, Adevărat a-nviat!
Se ciocneşte şi pe luate – cine sparge oul are voie să-l ia, iar dacă partenerul refuză să i-l dea, pe lumea cealaltă îl va mânca stricat şi uns cu păcură. După unii ouăle se ciocnesc până la Înălțare. Alţii cred că mai poţi s-o faci de Duminica Mare a Rusaliilor. A observat cineva că spargerea ouălor este un gest violent?”
Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor românești (Humanitas, 1998)
Săptămâna trecută am primit pachet de Paște de la mătușa mea. Cu dulciuri de la LIDL, în pungă Metzeler. Nu știu de ce, dar ne-am bucurat ca pe vremuri.
Sărbători bucuroase și ritualuri frumoase alături de cei dragi!