Pe vremea când așteptam 5 minute ca să mi se încarce inboxul într-un Internet Cafe, am ajuns să locuiesc pentru câteva zile în Budapesta, în casa acestui canadian pasionat de mandoline, cobze, balalaice și banjo-uri. Nu doar le colecționa, și cânta la ele. Ăsta fiind un lucru drăguț despre el. Țin minte ce și cum cânta? Nu. Tot ce mai țin minte e cum tăia cel mai mare snop de pătrunjel pe care îl văzusem vreodată, cu intenția diabolică de a face salată din el. Acest tablou a rămas lipit cu prenadez pe bolta memoriei mele.
- It’s a Lebanese type of salad. With plenty of onion, lemon and pommegranate. And this wheat thing that needs about an hour to soften. Now it’s really hard. Wanna try?
Cine, eu? Eu care încă pescuiam pătrunjelul din ciorbă și îl lăsam atârnat de jur împrejurul farfuriei?
- It’s absolutely packed with Vitamine C!
Și, ar fi trebuit să adauge, nu prea sunt multe alte chestii de mâncare. Prin urmare am mâncat. Și mi-a plăcut. A rămas una din salatele mele preferate, deși mulți ani nu am reținut cum se cheamă, pentru că o găseam rar până să apară restaurantele libaneze în București. Sau până să am eu bani să mănânc la un restaurant, fie și el arăbesc.
Au trecut peste 20 de ani de atunci și de câte ori mănânc, văd sau aud tabbouleh, mă gândesc la acest tip care avea și un nume și multe alte calități, dar pentru mine a rămas Domnul Tabbouleh. Mai am perechi om-ceva nou pe stick: Alex și halloumi pe grătar, Cosmin și Waze, cu explicația lui - uite, poți să marchezi pe hartă unde e poliția. Știu unde era el în mașină, unde eram eu, pe ce stradă, cum arăta aplicația, intonația… Asta nu e deloc ciudat. Ce mi se pare ciudat e că mereu când văd halloumi mă gândesc la ziua lui Alex, unde am mâncat prima dată. Nu ne-am mai văzut de cel puțin 5 ani. Nu am fost niciodată apropiați. Hai să zic că amintirea cu pătrunjelul e simpatică, dar folosesc Waze foarte des. Mult mai des decât aș vrea să mă gândesc la Cosmin. Mi se pare că, cu cât am mai puține lucruri de-a face cu persoana, cu atât e mai puternică asocierea. Ceea ce e puțin annoying, de ce să mint? Îmi fac griji constant pentru sănătatea mea mintală, așa că am verificat fenomenul cu Dan (my significant other).
Așa am aflat că Dan e disperat să își scoată din minte o amintire cu o colegă și o brichetă anti-vânt. De câte ori aude sunetul unei brichete anti-vânt își aduce aminte de colegă, de situație și de replica ei. Și nu vrea să își mai ducă aminte de asta. Lol!
Mi-ar plăcea să existe o platformă unde să poți să te înregistrezi și oamenii să intre să adauge amintirea lor principală cu tine - anonim sau nu.
Apropo de amintiri: Cum se numea site-ul ăla pe care puteai să dai 3 sms-uri gratis pe la începutul anilor 2000? hastalavista.de oare? Și parcă s-a schimbat în hastalavista.org? Uite, nu găsești acest gen de informație pe Google.
În afară de asocierile astea om-ceva nou, mai am asocieri om-nimic n-a mai fost la fel. Și nu doar cu oameni importanți, cu care am avut o relație. Cu oameni super-pasageri. De exemplu cu Codruț: Mergeam pe stradă spre casă cu soră-mea și acest tip, care ne povestea epifania lui de cu o seară înainte. Era în pat, sub o influență sau mai multe (genul ăla de epifanie - asistată), și îl deranja lumina. Se uita la întrerupătorul din capătul celălat al camerei și se gândea - Ce lene îmi e! Dar tot el și-a răspuns - Lenea nu există. Dacă vreau să sting lumina, mă ridic și o sting. Dacă nu vreau, stau așa, chiar dacă mă deranjează. Lenea nu există. Lenea e un concept între mine și acel întrerupător. S-a ridicat, l-a stins și s-a bucurat. Nu fusese deloc greu din momentul în care a scos lenea din sistem.
Mă îndoiesc că am reușit să transmit epifania lui Codruț așa cum mi-a transmis-o el mie atunci - prima și ultima dată când am vorbit face to face. Căci mi-a transmis-o pe loc și irevocabil. De atunci pentru mine lenea nu a mai existat. Dacă vreau ceva, mă ridic și fac. Dacă nu vreau, nu mă ridic, nu fac. Fără să adaug o judecată inutilă, cum ar fi - mi-e lene. Lene înseamnă să vrei, dar nu suficient încât să și acționezi. Deci nu vrei.
Probabil din cauza asta nu cred în procrastinare. Procrastinarea e un fel de lene activă. Faci ceva în loc să faci altceva. În general faci ceva plăcut/ușor în loc să faci ceva neplăcut/greu. Practic tot ce putem spera este că viața noastră e o procrastinare cât mai lungă până la moarte. Ne plac lucrurile ușoare/plăcute și încearcăm să evităm lucrurile grele/neplăcute. Hai să ne simțim prost pentru asta! Și-a zis un preot catolic, sau un manager workaholic (probabil). Și atunci a inventat cuvântul procrastinare. Este singurul cuvânt despre care cred că există inutil. Singura utilitate a lui este să ne dăm seama că a existat o perioadă în istoria omenirii în care a trebuit să ne simțim prost că facem altceva decât să muncim.
M-a întrebat un alt prieten mai demult - Auzi, tu ce faci ca să nu procrastinezi? - Nu mă gândesc că procrastinez. Și nu procrastinez niciodată. Dar niciodată. E genul de cuvânt care își generează realitatea dacă e rostit/gândit. Sunt cuvinte care numesc realități existente - apă, albină, generozitate. Și cuvinte care generează realitatea când sunt rostite. Procrastinare. Eu l-aș scoate din dicționar. Nu e doar inutil, e harmful. Nu creează decât mai multă procrastinare, vină și rușine.
Am fost la un workshop recent (ăla de nutriție) unde tipa care îl ținea întreba retoric: Cine nu procrastinează, hai să fim serioase? Eu. Eu nu procrastinez, mă gândeam, dar nu am zis cu voce tare, pentru că nu trăim într-o lume pregătită să accepte că procrastinarea nu există. Sigur că intru pe Instagram când aștept, fac curat când am ceva important de făcut, când mă blochez într-un task mă ocup de altceva. Dar nu numesc chestiile astea procrastinare. Sunt comportamente absolut normale și dacă scoți elementul de vină și shaming, sunt de fapt niște mecanisme constructive de coping cu greul și neplăcutul.
Deci jos procrastinarea!
De la ce m-am luat:
Acest blocaj în fața a ceva greu, neplăcut sau nou, cu care nu ești obișnuit, este absolut normal. Poți să ții cu tine și să crezi că e normal sau să apelezi la conceptul de procrastinare și să crezi că ești o persoană oribilă. It’s free.99!
Contabilitatea lunară e lucrul ăsta pentru mine. Pentru că e lunară (o fac rar și uit de la o lună la alta ce am de făcut), e contabilitate, e plină de necunoscute și nu am reward dacă o fac. Doar prin repetiție și instalarea unei rutine am reușit să nu o mai încarc de sentimente inutile. Acum am ajuns să visez să fiu contabilă. În contabilitate totul trebuie să iasă pe 0. Totul are sens. Ce iei dintr-o parte se scade din altă parte. Totul e pe categorii. Toată lumea vorbește aceeași limbă. Există o cadență, reguli, totul e clar.
Aici e simplu. Nu e frica de eșec, nu e frica de succes, e frica de a rămâne fără ceva looking forward doing. Rămâi în gol, fără planuri frumoase. Normal să amâni acest sentiment. Soluția este să faci alte planuri drăguțe. Oricum, nu e procrastinare asta. Chiar nu e.
Mdaaaa…., nu e procrastinare. E un obicei al celor mai creativi și productivi oameni. O să las link la un podcast foarte simpatic despre. Lucrurile nu merg în linie dreaptă. E nevoie de pauze, de infuzii din alte zone. E un way of work super ăsta în care ai mai multe undițe la pescuit (asociez această expresie cu Paul).
Asta e o persoană super aware care nu procrastinează, ci e stăpână pe procesul ei. Procesele nu sunt liniare. Nu suntem roboți. Nu totul poate crește constant. Și ce nu crește constant nu e procrastinare. E ca și cum ai zice că jumătate din respirație e productivă, cealaltă e procrastinare.
Aceasta se mai numește și igienă. Fizică sau emoțională. Uneori și mentală. Expiri, inspiri. Dacă nu vrei să mori.
Nope! Self-expression nu este procrastinare. Arta nu e procrastinare.
Nimic nu e procrastinare.
Doar cuvântul procrastinare e procrastinare. Delete and erase. Garantez că totul va fi mai productiv, mai bun, mai distractiv fără acest cuvânt în vocabular.
Las aici un podcast în care se folosește foarte des cuvântul procrastinare deși tot ce se vorbește demonstrează că nu există de fapt.
Cum să ții cu tine:
Happy guilt free weekend and life!
(*Unless you are an asshole. Some guilt and shame is justified. Totul are un disclaimer)