Au mai rămas 46 de zile până la Crăciun și 53 de zile până la Anul Nou. Tentația să fac un wrap up al rezoluțiilor e foaaaarte mare, dar, cum zicea mecanicul meu ieri când l-am întrebat dacă pot să vin poimâine la el: ”până poimâine pot să și mor.”
Trebuie să schimb cauciucurile de la mașină. O să trebuiască să bag și florile în casă. Și să dăm drumul la centrală. Dar până atunci nu pot să mă abțin să nu fac o minusculă pre-contabilitate a intențiilor de la început de an, ca să mă bucur prematur că am reușit să pun o mare frână la avalanșa de content care mi-a făcut capul să zornăie în ultimii ani. Și pe cale de consecință, am reușit să fac destul de multă #ordineșidisciplină în multe lucruri anul ăsta. I am a new woman.
Apropos de pre-contabilitate, zilele astea mi-am dat seama ce înseamnă cuvântul preocupat. Că ești ocupat înainte să fii ocupat - pre-ocupat. Abia acum am simțit prefixul ăla. Ce te pre-ocupă? Și cu ce te ajută că te pre-ocupă?
Am livrat newsletterul în fiecare săptămână. 45 au fost, urmează încă 8. Încep să mă întreb ce o să fac cu Dandelion Post la anul. Sigur va fi diferit. Știu că a fost diferit de la număr la număr, dar poate să fie și mai diferit și asta plănuiesc. Abia aștept să fac o dare de seamă după fix un an. Ador recapitulările!
Episodul ăsta e despre amintiri și vise și, de fapt, și despre reflecții, că dacă n-ar fi, ce aș mai povesti eu vreodată?
Despre vise am să zic că următoarele:
primele vise pe care mi le amintesc sunt de când aveam 6-7 ani
câteva din visele mele recurente în ordinea în care îmi vin:
o pierdeam pe soră-mea (și o găseam - în autobuzuri, în tren, în furtuni, dar cel mai mult în tren)
înotat în ape de toate felurile - cristaline, adânci, cu valuri, de munte, strâmte, largi
zburat și condus prin liceu
găsit poduri/case părăsite - visul ăsta l-am și trăit în realitate de curând, când am curățat podul casei unde m-am mutat. identică starea și ce găseam înăuntru.
the latest addition: un apartament de care am uitat
știu imediat ce înseamnă un vis pe care l-am avut (nu pentru că am învățat pe de rost vreo listă de simboluri, ci pentru că știu ce simboluri naște mintea mea. le descifrez foarte ușor visele celor din familie sau ale prietenilor apropriați. multe simboluri sunt universale. jung ftw!
nu mai visez de mult că zbor 😢, înot sau o pierd pe soră-mea 😅
visurile mele au o toponimie personală care se suprapune în cea mai mare parte peste harta satului în care am crescut. când visez un anumit loc, el înseamnă ceva clar pentru mine - necunoscut, familie, prieteni, agresori, oameni noi, viitor, trecut, subconștient.
o dată am avut un vis care m-a făcut să plâng în hohote o zi, apoi cu muci o săptămână, după care mi-am schimbat total viața. TO-TAL! și în mare parte și pe mine. de atunci sunt atentă la vise și am început să le înțeleg. a fost un mesaj foarte puternic venit de la sinele meu mai dăștept. mersi mult!
visam în culori, am visat și lucruri extrem de funny care m-au făcut să râd în hohote în somn, deci să dau cu halloween lui Dan care dormea lângă mine.
încă mai visez, dar mult mai în ceață. de la atâta internet.
Despre amintiri am să zic următoarele:
am amintiri foarte puternice de când eram extrem de mică. 2 ani sigur, eu cred că și înainte de 1 an, am verificat una cu mama, zice că e foarte plauzibilă, dar nu crede că aș fi putut ține minte.
am foarte, foarte, foarte multe amintiri vechi.
deși țin minte extrem de bine foarte multe lucruri, am blind spots totale vizavi de altele.
odată cu Ilinca mi-am retrăit copilăria. fiecare vârstă a ei mi-a deschis sertarele proprii existențe cu 30 de ani înainte. Cea mai puternică perioadă pe care am retrăit-o au fost vizitele la București de la 4-6 ani. Îmi amintesc o seară în care am retrăit o perioadă la fel de intens ca în Interstellar - când el sare capra cuantică și își vede fata dintr-un univers paralel. Timebending shit.
în fiecare an retrăiesc anul în care am cântat pe stradă în Franța. Sunt 20 de ani de când s-a întâmplat. Am pierdut numărătoarea la 13. Și acum tot 13 aș fi zis. 20…
am amintiri idioate care trăiesc gratis în capul meu: asociez anumite lucruri cu anumiți oameni și mereu mă gândesc la ei. chestia e că pe oamenii ăia i-am întâlnit o dată sau de câteva ori și ajung să mă gândesc de 10.000 de ori la ei. De exemplu îl asociez pe un tip Alex cu brânza halloumi, pentru că la ziua lui am mâncat prima dată halloumi pe grătar și mi-a plăcut. Nu ne-am mai văzut de 5 ani. Am și acum halloumi în frigider. Mai am un om legat de Waze, altul de salata tabbouleh și un vecin tâmplar de picăturile de ploaie care cad de la streașină. Mai suferă cineva de chestia asta?
Lizuna Fair - Amintiri sau vis?
Am simțit că o să-mi placă filmul Lizuna Fair din thumbnail și caption, dar nu îmi imaginam că atât de mult.
”The Japanese artist Sumito Sakakibara’s enigmatic short film Iizuna Fair drifts through the mental space of a man lost in memory. Get lost in the peculiar, poignant beauty of this small-town Japanese fair.”
Propun să te oprești aici și să te uiți la el. Are 12 minute. Dacă vrei, te întorci, dacă nu, stai cu ce te lasă.
Cât e de perfect!
Prima dată cel mai mult mi-a plăcut viteza cu care se derulează și durata. În sfârșit un film la care pot să mă uit complet imersată cap-coadă!
Apoi mi-au plăcut muzica, stilul ilustrației și ce se întâmplă.
L-am revăzut de mai multe ori, ca pe vremuri cu casetele video. Am observat că m-am uitat la el din ce în ce mai rațional.
Ultima dată am apreciat o schemă care nu știu dacă a fost de intenționată (foarte posibil să fi fost, cause there is as much brain as there is eye and hand în producția asta) și mi se pare genială: Sumito Sakakibara a luat cea mai facilă formă de animație - loop-ul - și a transformat-o într-un concept fractalic. Camera se mișcă în cerc, sunt zeci de loopuri în animație, obiecte care se rotesc.
Și totuși nimic nu pare repetitiv! Și aici îmi dau jos pălăria imaginară și mai apăs o dată play. So f*&in’ perfect (to me)!
Și mă opresc aici.
Pe săptămâna viitoare (dacă nu mor)
Lauralia
outstanding! I truly am in love with you!